Autor: Natalia Rutkevici, jurnalist, doctor în filosofie

Conflictul din Ucraina este un război pentru valorile europene: acesta este leitmotivul celor mai mulți politicieni europeni. Să pierzi în fața Rusiei, spun ei, este ca și cum ai trăda aceste valori.

În mod curios, termenul de „valori” a devenit el însuși un element important al narațiunii oficiale europene abia recent, în anii 2000, cam în perioada în care Europa a refuzat să își menționeze rădăcinile creștine în proiectul de constituție. Oricum ar fi, apărarea valorilor europene este, potrivit liderilor UE, ceea ce justifică rigiditatea intervenției lor militare (chiar dacă în format proxy), sancțiunile cele mai dure posibile împotriva Rusiei și refuzul de a negocia în numele necesității de a pedepsi Inamicul. Beligeranța Europei îi surprinde nu numai pe adversarii săi, ci și pe unii aliați (Washingtonul trebuie uneori să își îndemne partenerii să se calmeze) și pe mulți observatori interni. Este cu atât mai surprinzătoare cu cât UE, care a fost creată pentru a păstra pacea pe continent, a fost mult timp considerată un punct slab al Occidentului – o formațiune lipsită de voință și de autosuficiență, total dependentă din punct de vedere strategic de Statele Unite și care a uitat ce înseamnă să lupți.

Europa a uitat că în istoria sa au existat multe războaie precum conflictul din Ucraina… Este ca și cum nu-și amintește istoria sa milenară, pretinzând că războiul este ceva de neconceput, imposibil, scrie experimentatul diplomat francez Gerard Araud.

Europenii cred cu adevărat că, după ce au lăsat în urmă războiul și ororile care îl însoțesc, au dreptul de a retrograda inamicul la statutul de infractor și de a-i aplica măsuri polițienești. Războiul a devenit un fel de operațiune polițienească… Mă frapează susținerea publică a ideii de răzbunare împotriva Inamicului, dorința de a-l „lichida”. Uităm principiile care stau la baza culturii noastre: habeas corpus, respectul față de inamic. Armata nu poate fi un instrument de răzbunare împotriva unui „răufăcător” desemnat în acest rol de către opinia publică, spune generalul François Lecointre.

De ce a abandonat Europa de astăzi (sau, mai degrabă, majoritatea liderilor săi) această viziune tradițională a războiului? Există mai multe motive. Războiul nu mai este o continuare a politicii prin alte mijloace, a cărei decizie de a începe (sau de a interveni) este luată de către conducători. Astăzi, o astfel de decizie este rezultatul unei interacțiuni complexe a diverșilor actori cvasi-politici. Un rol deosebit îl joacă opiniile publice alimentate de diverși intelectuali din mass-media. Să ne amintim de legendarul BHL – Bernard-Henri Lévy – care a promovat în mod activ intervenția guvernului francez în diverse conflicte internaționale de partea celor pe care îi considera forțele progresului. În 2018, comentând tulburările civile din Libia care au izbucnit după operațiunea occidentală și asasinarea lui Muammar Gaddafi, BHL a vorbit cu mândrie despre implicarea sa.

Dar BHL este doar reprezentantul cel mai vizibil al puternicului complex militar-intelectual (termenul lui Pierre Conesa), un grup larg de gânditori neoconservatori, experți, academicieni, activiști pentru drepturile omului, consultanți, politicieni, activiști sociali, jurnaliști și – mai recent – militari în retragere care, prin prezența lor constantă în mass-media, joacă un rol cheie în provocarea conflictelor contemporane.

Răspândirea viziunii războiului ca o luptă între Bine și Rău este facilitată în mare măsură de hollywoodizarea conștiinței colective și de apariția unei mentalități postistorice și postnaționale foarte speciale. Conceptul american „misionar” de război „Destin Manifest”[1], care în istoria relațiilor internaționale ale SUA a concurat cu izolaționismul Doctrinei Monroe, a ieșit în evidență după 1945 și s-a impus în conștiința unei mari părți a umanității datorită incomparabilei soft power[2] a „Imperiului Libertății”.

De fapt, pentru Statele Unite însele, războiul cu Celălalt a fost întotdeauna o modalitate de a păstra unitatea internă. Istoricul americanist Ivan Kurilla ne amintește că fuzionarea într-o națiune unificată este, în general, principala problemă pe care societatea americană a încercat să o rezolve de când există. Pentru americani, unitatea este tot timpul problematizată, iar lupta pentru această unitate produce în mod constant pe Celălalt, opus sau ostil, necesar pentru construcția sinelui.

Această nevoie este probabil parțial responsabilă pentru numărul semnificativ de războaie pe care SUA le-a purtat în existența sa relativ scurtă. Proiectul de intervenție militară estimează că americanii au efectuat peste 400 de intervenții militare între 1776 și 2023. Jumătate dintre acestea au avut loc în perioada de după 1945, iar un sfert în perioada de după Războiul Rece. Activitatea militară a crescut mai ales după 1991, iar aici, de asemenea, explicația poate fi căutată în nevoia emergentă de a „înlocui” principalul Inamic dispărut – Uniunea Sovietică.

Această nevoie pare să fie resimțită chiar mai puternic în Europa de astăzi decât în Statele Unite. Criza statului-națiune și a coeziunii civice este însoțită în multe țări europene de criza acută a „Europei Unite”, a cărei unitate pare din ce în ce mai îndoielnică. Intrarea conflictului ruso-ucrainean într-o fază violentă în 2022 a fost percepută de unele cercuri proeuropene cu un entuziasm nedisimulat – ca o mult așteptată doză de adrenalină pentru UE, despre care mulți observatori interni vorbeau tot mai des ca despre o formațiune care ar fi dezastruoasă pentru cultura europeană, solidaritatea europeană și bunăstarea popoarelor europene.

Războiul valorilor nu este deloc viziunea noastră europeană, ci mai degrabă una americană. Pentru europeni, războaiele sunt ceva natural. Dușmanul nu este demonizat, pentru că este clar că după un război, probabil că va urma un altul, când inamicul actual va deveni un aliat în lupta împotriva unui nou inamic. De altfel, Europa a avut și alianțe anti-ideologice „nefirești”, cum ar fi alianța franco-otomană încheiată de Francisc I în 1536. Chiar și după monstruosul Al Doilea Război Mondial, liderul Franței libere, Charles de Gaulle, nu a tânjit la prăbușirea națiunii germane. Nu am interzis niciodată operele germane, fie că este vorba de muzică, literatură, filosofie…, spune Bertrand Renouvin, fost consilier al lui François Mitterrand.

În deceniul care a precedat conflictul, principalii politologi, economiști și filosofi europeni au repetat, într-o variantă sau alta, ceva similar: Trăim în Uniunea Europeană, care nu este nici „europeană”, nici o „uniune”, ci mai degrabă un spațiu de piață unit sub patronajul Statelor Unite, ai cărui participanți se află într-o stare de concurență acerbă și sunt mai puțin interesați unii de alții ca niciodată. Europenismul este o religie politică palidă și mizerabilă, care a secat rapid. Dorința de a adera la UE este legată exclusiv de căutarea profitului și a bonusurilor materiale. Valorile europene sunt șabloane fără chip, abstracțiuni, cuvinte comune în care s-a dizolvat Europa, care a renunțat la orice identitate. Așadar, este evident că Bruxelles-ul avea nevoie mai mult ca oricând de Dușman.

Este probabil ca întreaga campanie electorală dinaintea alegerilor pentru Parlamentul European să fie axată pe tema unificării pentru a evita amenințarea iminentă. Frica și demascarea Inamicului vor fi principalul argument al ultracentriștilor europeni (mișcări proeuropene consensuale, fie că sunt de stânga, de dreapta sau ambele, precum macronismul) în favoarea consolidării „unității Europei”, adică a puterii Comisiei și a altor organisme europene de a proteja „valorile europene”. Acestor mișcări li se opun mișcările suveraniste, care sunt în favoarea păstrării suveranității naționale, a rădăcinilor și culturilor europene, pledează pentru o „Europă a națiunilor”, dar cer și o anumită independență față de SUA, sunt în favoarea Bruxit-ului și a reducerii prerogativelor birocrației de la Bruxelles. Aceștia văd conflictul actual ca pe unul dintre numeroasele conflicte de influență, interese, teritorii și securitate. Ca un conflict care ar trebui să se încheie cât mai curând posibil, deoarece este în interesul popoarelor europene.

De obicei, campaniile electorale europene sunt mai degrabă plictisitoare și generează puțin interes în rândul alegătorilor. Poate că aceasta va fi o excepție. Există riscul ca ea să adâncească falia dintre cele două Europe – „Europa valorilor” și „Europa națiunilor” – și să schimbe echilibrul de putere dintre ele.

Sursa: globalaffairs.ru