De ce opoziţia lui Navalny nu va avea câştig de cauză.


Georgiana Arsene

Despre luptărorul curajos anti-corupţie din Rusia, Alexey Navalny, se tot scrie în România, de parcă presa de la noi ar intenţiona să îi legitimeze acţiunile. Nimeni nu vorbeşte, însă, despre cultul personalităţii pe care acesta îl creează în jurul său sau despre sumele de bani-deloc de neglijat – obţinute din donaţii.

Un aspect care nu poate fi trecut cu vederea este cel referitor la persoana sa şi la imaginea creată în jurul său. Să fie Navaly doar produsul unor păpuşari abili din umbră? Şi, dacă este aşa, cât timp va mai fi activ? Răspuns: până când rolul său se va termina.

Trebuie spus că, în ciuda insistenţei cu care acest avocat blogger încearcă să manipuleze tinerii, imaginea lui Vladimir Putin nu pierde din popularitate tocmai în rândul publicului-ţintă al lui Navalny.

Alegerile prezidenţiale de anul viitor din Rusia reprezintă o miză deosebit de importantă pentru toţi lideri globali.

Sesiunea de întrebări

Un aspect destul de discutat în presa de la noi a fost cel referitor la emisiunea maraton în care preşedintele rus Vladimir Putin a răspuns, timp de 4 ore, întebărilor cetăţenilor.  Deşi la noi s-a speculat că aceste întrebări au avut ca scop doar crearea unei imagini binevoitoare preşedintelui rus, Michael Sturmer, profesor de istorie la Universitatea Erlangen Nurnberg, fost consilier, în anii ’80 ai cancelarului Helmut Kohl, care s-a impus drept unul dintre cei mai reputaţi analişti ai situaţiei politice actuale, prezintă o altă viziune asupra acestui om de stat.

În lucrarea „Putin şi Noua Rusie”, rememorând o întâlnire cu Vladimir Putin, afirmă: „În septembrie 2005 am avut o altă întâlnire cu dl Putin, aflat în acel moment la cel de al doilea mandat prezidenţial al său, întâlnire care a avut loc în Sala Ovală din Kremlin. (…) Putin a întârziat şi şeful protocolului a trebuit să ceară scuze. (…) Deodată, a apărut neanunţat, salutându-i pe fiecare în parte, în maniera sa caracteristică , cu capul puţin înclinat, cu ochii ca nişte fascicule de laser, care îi examinau pe fiecare, pentru a şti dacă îi este prieten sau duşman. Le-a urat apoi bun venit tuturor şi i-a invitat pe oaspeţi să îi pună întrebări sau să facă comentarii. Faţă de uzanţa din epoca sovietică, nici o întrebare nu a trebuit prezentată în prelabil în scris. Fiecare din cei douăzecişicinci de participanţi era liber să întrebe orice, majoritatea întrebărilor fiind mai curând dificile. Dar lui Putin se pare că îi place o confruntare sportivă. (…) Putin pare să agreeze acest gen de discuţii „. ( pag. 85)

Atunci, Vladimir Putin s-a adresat, timp de trei ore, unor profesori universitari, jurnalişti şi experţi din think tank-uri, cu toţii veniţi din Vest.

Acesta este numai unul din exemplele date de Michael Sturmer. Lucrarea sa dezvoltă subiectul întâlnirilor avute cu preşedintele rus, precum şi despre „plăcerea de a face afaceri cu ruşii”, referindu-se, desigur, la mediul de afaceri german în relaţie cu ruşii.

„Starea de spirit din cadrul companiilor germane din Rusia este una optimistă, conform unui raport privind anul 2007”. (Op. cit., pag. 228)

„Este pur şi simplu… charismatic”

Un alt aspect care trebuie luat în considerare atunci când vorbim despre Vladimir Putin este uriaşa sa capacitate de captare a atenţiei publice, este acea carismă specifică marilor conducători. Evidet, dacă, la toate astea, se adaugă faptul că preşedintele rus este un bărbat atrăgător, atunci lucrurile nu mai au nevoie de nici o altă explicaţie.

Despre acest fapt a vorbit şi Anna Arutunyan, în cartea sa „Ţarul Putin. Din interiorul cultului puterii în Rusia”. Autoarea, care se mândreşte cu faptul că a crescut în SUA şi că în liceu a refuzat să susţină jurământul de credinţă faţă de steag şi naţiune, povesteşte o întâmplare care o fac să îşi pună mari întrebări cu privire la acţiunile sale. Este vorba despre o vizită efectuată de Vladimir Putin la redacţia unde lucra şi aceasta. „Nimeni nu i-a cerut directorului general să-i instruiască pe angajaţii săi să se apropie de Putin şi să-i strângă mâna. Dimpotrivă, în timpul inspecţiei finale dinaintea sosirii, directoarea organizaţiei ne-a spus în mod specific să ne „relaxăm”.

Şi, deşi ni s-a atras atenţia să ne golim birourile înainte de vizita lui, nimeni nu mi-a făcut vreo aluzie să îndepărtez un teanc de cărţi cu titluri ca „Rusia lui Putin, ruinele opoziţiei”. (…) Dar aici, în Moscova, cu o jumătate de oră înainte de a-l vedea pe conucătorul de facto al Rusiei, am înlăurat eu însămi cărţile de pe birou. De ce?”

În capitoul „Ţarul Putin. Cultul”, autoarea prezintă cazul unor tinere care îl susţin pe Vladimir Putin, fără să fie prea puţin interesate de politică. Aceasta consemnează declaraţiile lor care susţin că admiraţia pe care i-o poartă lui Vladimir Putin este specificul unei generaţii, nu este una strict individuală.  „Nu-i înţeleg pe cei care cred că este greşit să-l iubeşti pe Putin, a mărturisit ea în octombrie 2011, la numai o săptămână după ce premierul (la acea vreme, Vladimir Putin ocupa funcţia de premier – n. Georgiana Arsene) îşi anunţase decizia de a ocupa din nou fotoliul prezidenţial. (…) Îmi place Putin ca imagine şi ca personalitate. Avem aceeaşi rasă de câine. Este pur şi simplu… charismatic. Când l-am văzut la televizor, mi-a plăcut întotdeauna ca bărbat, imaginea pe care o proiectează în exterior… nu ca bărbat în sensul de obiect sexual, nu, ci pur şi simplu imaginea lui, foarte plăcută ochiului. Aşa că, de ce nu?” (pag.233)

Declaraţia a fost acordată cu prilejul realizării unui calendar sexy, ce a apărut pe rafturile librăriilor cu numai câteva zile înainte de 7 octombrie, aniversarea lui Putin, „înfăţăşa 12 studente la jurnalism îmbrăcate în lenjerie semiprovocatoare. Calendarul a devenit rapid un bestseller, vânzându-se în peste 100.000 de exemplare”.

Participarea la acest proiect nu a rămas fără urmări. „Alisei (studenta a cărei declaraţie a fost citată mai sus – nota Georgiana Arsene) au început să i se arunce priviri încruntate în universitate; s-a vorbit chiar despre penalizarea celor 12 fete care participaseră la proiect. Parcă pentru a purifica reputaţia mânjită a studenţilor, un grup opoziţionist a publicat propriul său calendar, prezentând fete (complet îmbrăcate) cu gurile acoperite cu bandă adezivă, pentru a sugera suprimarea libertăţii de exprimare, care-i puneau lui Putin întrebări sincere, de genul „Cine a omorât-o pe Anna Politkovskaia?”” + pag. 232

Şi totuşi, însăşi această reacţie de ostracizare nu însemna un atentat al opozanţilor la libertatea de exprimare? 

Pentru Alisea, „Putin nu era un politician, ci un lider, la care se raporta de pe o poziţie mult mai personală”. „Cred că mulţi de vârsta mea simt la fel şi nu intru în detalii, a declarat ea„. (Op. cit., pag. 233)Imagini pentru vladimir putin sexy

Scriitoatrea susţine că, încă din 2001, „oamenii au început să-i agaţe tabloul în birouri fără să le spună cineva s-o facă. Picturi, statuete şi alte nimicuri erau vândute în pasajele metrourilor, nu pentru că ar fi fost obligatoriu, ci pentru că exista o piaţă pentru aşa ceva”.

„Putin este unic, este ideal! În trecut a existat un ţar, iar acum este Putin, el este Dumnezeu pentru mine. Pentru mine, este ca tata, a declarat în iunie 2007 Vika Matorina, în vârstă de 17 ani”. (Op. cit, pag. 236)

În anul 2009, comercianţii făceau profit de pe urma popularităţii numelui lui Vladimir Putin. Vorbim despre un cult al personalităţii spontan, care s-a consolidat în timp şi care nu avea nevoie de o emisiune-maraton pentru a fi elaborat. Desigur, în presa noastră s-a vorbit despre crearea unei imagini „umane” a preşedintelui rus, dar, vai! câtă ignoranţă!

Defăimarea lui Putin, bani pentru Navalny

Tot Anna Arutunyan vorbeşte şi despre liderul opoziţiei ruse, Alexey Navalny. „La suprafaţă era prototipul politicianului de profesie, dinamic şi cu stil occidental, într-o ţară în care conta doar puterea, el deţinea tot potenţialul necesar pentru a introduce politica în ecuaţie”. (Op. cit, pag. 257)Imagini pentru alexei navalnîi

În ianuarie 2011, el lansează site-ul RosPil, un eufemism pentru delapidarea fondurilor din buget. Campania lui desfăşurată pe internet pentru strângerea de fonduri a avut, susţine autoarea, „un succes uriaş şi i-a adus sute de mii de dolari pe care i-a folosit pentru a angaja avocaţi şi experţi care să urmărească toate acuzaţiile formale, dosar cu doar, examinându-le cu meticulozitate”. (Idem)

Până în 2013, protestele se reduc ca număr şi ca amploare. „Între timp, primarul Moscovei, Serghei Sobianin, aliat al lui Putin şi aparent liberal a cerut alegeri anticipate în luna septembrie. (…)

Când Navalny a anunţat că va candida la postul de primar, n-a fost clar dacă decizia sa era rezultatul negocierilor cu administraţia lui Sobianin sau pur şi simplu o acţiune disperată având scopul de a îngreuna condamnarea lui de către autorităţi. Dar, pe măsură ce situaţia a evoluat, a devenit clar că Sobianin avea interesul să-l menţină pe Navalny în cursa electorală. Printr-o mişcare fără precedent, primarul în funcţie le-a cerut în mod public deputaţilor municipali să-l sprijine pe Navalny, ajutându-l să obţină cele 110 de semnături necesare pentru a-i putea fi înregistrată candidatura la funcţia de primar. ” pag. 317

Demersurile acestuia au făcut să crească popularitatea lui Navalny, fapt asupra căruia cel din urmă nu a dorit să atragă atenţia.

În timp, însă, se conturează tot mai clar problemele de natură penală ale lui Navalny. Acest fapt nu a avut darul de a-l face să treacă în umbră, ci, dimpotrivă, să devină tot mai virulent. „În mod neaşteptat, el a recurs la un stil făţiş agresiv. La un moment dat, când a fost întrebat despre opiniile lui naţionaliste, s-a situat la limita grosolăniei, răspunzând întrebării unui jurnalist printr-un sarcastic: „Alo?!” Analistul politic Nikolai Zlobin a fost mustrat în mod vulgar de managerul de campanie al lui Navalny, Leonid Volkov, pentru că întrebase despre platforma-program a acestuia.

Când au fost publicate informaţii potrivit cărora Navalny înregistrase o companie în Mntenegru în 2007, el i-a atacat pe jurnaliştii respectivi numindu-i „detractori mercenari”, dar n-a comentat dovezile şi a trecut rapid peste incidentul în sine, declarând vag că doar intenţionase să înregistreze o companie, însă n-o făcuse niciodată.

Între timp, unii jurnalişti au început să observe că Navalny acorda interviuri numai canalelor prietenoase. Telefonul lui mobil, cândva accesibil tuturor, răspundea acum numai unui grup restrâns-astfel că era mai uşor de ajuns la Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al lui Putin, decât la inamicul lui Putin, Alexey Navalny.

Remarcabil este şi faptul că popularitatea lui devenea tot mai frecvent comparată cu un cult al personalităţii, iar mai mulţi membri ai opoziţiei au făcut o paralelă între discursul din 9 septembrie (2012, nota Georgiana Arsene) şi cel al unui Fuhrer”. Pag. 319

În loc de încheiere aş vrea să punctez ceva referitor la scandalul implicării Rusiei în alegerile recente din SUA. Poate părea fără absolut nici o legătură cu tot ce am scris până acum în acest articol. Şi totuşi…

Şi să închei amintindu-le celor în măsură şi informându-i pe ceilalţi că „relaţia simbolică dintre spectacol şi operaţiunile secrete era clară în activitatea diplomatică a lui H. Kissinger de după Războiul din Vietnam. Kissinger a socotit că manifestările publice de determinare ar ajuta America să-şi restaureze credibilitatea şi legitimitatea deteriorate”. „În umbra lui Kissinger. Moştenirea celui mai controversat om de stat al Americii”, autor Greg Grandin.

Ultimul paragraf se vrea a fi punctul zero al reevaluării manipulării media la care asistăm cu toţii, zi de zi, în România…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s